In primul an de antrenorat Mircea Dridea a stat mai mult in „plasa” lui Ilie Oana. Petrolul a avut un campionat, 1971-72, cam sters. A fost chiar la un pas de agonie, salvandu-se in extremis si cu oarecare sansa. In anul urmator, 1972-73, Mircea Dridea isi ia inima in dinti si, cu virtuti de sahist, ataca frontal campionatul de tineret, pe care-l castiga, obtinand prima sa performanta. In fata parea ca i se deschide un drum in urcus.
                        Dar, in vara anului 1973, Ilie Oana, autor al unui venerabil record de stabilitate – 40 de ani, ca jucator si antrenor, la Juventus-Petrolul – paraseste clubul ploiestean plecand la Politehnica Iasi. Cauzele „divortului” nu sunt suficient de clare. Oricum, insa, nici conducerea Petrolului si cu atat mai putin Ilie Oana nu manifesta dorinta de a mai continua o colaborare care pana atunci se aratase foarte rodnica. Ceea ce lasa sa se inteleaga ca a existat mai curand un diferend la mijloc, decat o intelegere a ambelor parti de a nu mai prelungii contractul.
                                Momentul, pentru Petrolul, era destul de greu. Echipa se subtiase foarte mult valoric, dificultatea cu care aceasta se mentinea in prima divizie exprima nu numai o diminuare a potentialului competitional, ci si un interes mai scazut din partea acelora care raspundeau de destinele ei. Spectatorii nu mai umpleau tribunele pana la refuz ca odinioara. Jucatorii nou veniti in lot erau un fel de epigoni, profilati mai mult pe pretentii si destul de putin pe obligatii si indatoriri. „Zapezile de alta data” ale Petrolului ramasesera o palida amintire. Parea inevitabila o perioada de recul. Si cine se putea incumeta sa „puna mana pe haturi” cand atmosfera din sanul echipei inspira incertitudine si neincredere ?
Dridea alaturi de Ilie Oana

 
                                Mircea Dridea este chemat impreuna cu fostul sau coechipier Gigi Dumitrescu, ceandu-li-se sa preia conducerea tehnica. Li s-a spus sa lucreze impreuna, fara a se face precizarea dintr-un inceput, cine sa fie principal si cine secund. Normal ar fi fost ca secundul de pana atunci al lui Ilie Oana sa fie promovat, si acesta era Mircea Dridea. Lucrurile nu s-au petrecut insa asa. In urma unor „manevre interne”, Gigi Dumitrescu trece la comanda singur, lasandu-l pe Dridea, in continuare cu tineretul. Asa a inceput campionatul 1973-74, in care, la sfarsitul turului, Petrolul era pe locul 16, cu minus trei la „adevar”. In aceasta situatie „principalul” Dumitrescu depune mandatul, spunand ca nu mai poate garanta ramanerea in prima divizie. Anterior, el isi manifestase public neincrederea in posibilitatile echipei, sugerand intentia abandonului iminent. Si soarta Petrolului este incredintata atunci „secundului” Mircea Dridea, ajutat de un fost coechipier, Adalbert Marosi.
                                Atmosfera pare favorabila redresarii, mai ales dupa pregatirea centralizata din iarna anului 1974, in care jucatorii au lucrat cu convingere si cu ambitia de a scapa de sub amenintarea „sabiei lui Damocles”. Mircea Dridea spunea in acea vreme, cu ocazia unui interviu: „A venit timpul sa ne exprimam cat mai concret dorinta de reabilitare prin jocul nostru colectiv, de calitate, eficient …  Sunt convins ca o vom scoate la capat cu campionatul … Cred in echipa si in posibilitatile ei. Iar daca anul acesta ramanem in „A”, in campionatul viitor vom fi cu siguranta, din nou in partea de sus a clasamentului.”
                                Mircea Dridea a mers, intr-adevar, in primavara anului 1974, pana la capat . Nu a depus armele ca predecesorul sau, dupa ce acceptase o situatie aproape compromisa, si nici nu a aruncat in final, vina nereusitei, pe echipa si jucatori. A fost convins ca acestia au facut tot ce au putut in teren, chiar si atunci cand au pierdut cateva puncte pretioase la Ploiesti, cu ASA Tg. Mures si Steagul rosu Brasov. Pentru ca, de fapt, Petrolul a retrogradat din cauza punctelor pierdute acasa. Oarecum paradoxal, dar asa au stat lucrurile. Dorinta de salvare era asa de mare incat , la un moment dat, aceasta capatase aspectul clasic al disperarii ! Si jocul echipei ploiestene era in asemenea conditii, tutelat de hazard. Si, cum sansa nu a fost pana la urma de partea sa, PETROLUL celor trei titluri de campioana a tarii a trecut, in vara anului 1974, in randul formatiilor programate sa joace duminica la ora 11 ! Mircea Dridea, la randul sau, a fost schimbat din functia de antrenor. El, care acceptase sa preia echipa in pragul agoniei si care intelesese sa nu dezerdeze intr-un moment in care toti se dadeau la o parte, cand nimeni nu mai indraznea sa spere si cand, dupa spusele foarte multora, „zarurile fusesera aruncate”.