Vara anului 1971, 20 iunie. Pe stadionul din Ploiesti, Petrolul sustine ultimul sau joc din campionatul 1970-71 pe teren propriu. Adversara, CFR Timisoara. Era in penultima etapa a campionatului. In formatia ploiesteana, antrenorul Ilie Oana opereaza in minutul 35 o schimbare, introducandu-l in locul lui Petrut pe Mircea Dridea, care joaca destul de bine pana la sfarsitul intalnirii, incheiata cu scorul de 1-1, Petrolul ocupand cu acest egal locul 7 in clasamentul primei divizii.
Duminica urmatoare, la 27 iunie, Petrolul a jucat in ultima etapa cu FC Arges, la Pitesti. Mircea Dridea nu a mai aparut in formatie. Nu se stie precis care a fost motivul. Poateca meciul nemaiavand nici o miza, a fost tratat ca o simpla obligatie competitionala si ca un prilej de verificare a unor jucatori din lot mai putin folositi pana atunci.
A urmat pauza dintre cele doua campionate. Secundul lui Ilie Oana, Constantin Cernaianu, pleaca la Craiova, iar pe postul sau ramas vacant, i se propune sa lucreze lui … Mircea Dridea. Petrolul tinea, se pare sa nu-si instraineze jucatorii si nici echipa, cladita cu atata truda si din resurse proprii, sa nu intre pe maini straine. De aceea, conducerea clubului a apreciat ca venise momentul ca, o data cu eforturile de intinerire a lotului, sa aduca un aer mai de primavara si in conducerea tehnica.
Ce s-a intamplat si cum s-au petrecut lucrurile atunci? Mircea Dridea raspunde intrebarii, parca ar citi dintr-o carte. „Implinisem varsta de 34 de ani. Dar, cu cel putin un an inainte, incepusem sa ma pregatesc de retragere. Vroiam sa nu mi se para prea grea clipa despartirii de gazon. Nu stiam cand o sa vina, dar eram gata in orice moment. Mai jucam totusi, pentru ca aveam inca suficiente disponibilitati dar, nu-i mai putin adevarat ca incepusem sa simt mai apasatoare obligatiile omului de gol, ale varfului de atac, tinta tuturor aparatorilor, in care toti dadeau mai mult fara mila. Pe de alta parte nici echipa, aflata intr-un continuu declin valoric, nu ma mai sustinea cum as fi simtit nevoie. Eh, daca ar mai fi fost Petrolul din 1959, as fi jucat usor pana la 40 de ani! Asa insa riscam sa strige lumea la mine sa las locul altuia mai tanar. Si-n situatia asta e si mai greu!
Am spus ca-mi pregatisem retragerea mai din timp. Mergeam de altfel cu regularitate la serviciu, la Rafinaria 1 Ploiesti unde eram incadrat ca sef de sectie si aveam de gand sa nu renunt la profesia de inginer. Facusem mari sacrificii ca sa-mi asigur un rost profesional in viata si nu-mi vedeam o alta perspectiva decat aceea de … petrolist. Asa se face ca propunerea conducerii clubului m-a surprins. In primul rand ca-mi sugera retragerea si in al doilea rand pentru ca imi cerea sa lucrez ca antrenor secund. Pe atunci nu era moda cu antrenor-jucator. N-aveam prea mult timp de gandire, evenimentele se precipitau, trebuia sa iau o hotarare rapida. Adunasem pana atunci 20 de ani ca jucator si 15 campionate cu Petrolul in care marcasem 142 de goluri.
In acest timp asusesem marea sansa sa lucrez cu cativa dintre cei mai buni tehnicieni ai fotbalului nostru. La club cu Traian Ionescu la juniori si cu Ilie Oana la seniori, iar la echipa nationala cu Augustin Botescu, Gica Popescu, Ilie Oana, Stefan Covaci, Silviu Ploiesteanu, Angelo Niculescu si Constantin Teasca. Iar acum, cand urma sa schimb tricoul de jucator cu treningul de antrenor, mi se oferea o alta sansa, sa lucrez cu un tehnician de mare marca, cu nea Ilie Oana.Era un moment de cumpana si pentru mine dar si pentru Petrolul. Dupa cateva zile si nopti de chibzuinta am ales: PETROLUL, antrenor secund. Mi-am zis ca, dupa proba in timp de fidelitate ca jucator, sa ma mentin pe aceeasi linie de conduita si dupa abandonul competitional, incercand sa fiu in continuare de folos clubului care mi-a deschis drumul spre elita fotbalului nostru.”
– Asadar atunci, la 20 iunie 1971, jocul cu CFR Timisoara de la Ploiesti a fost cum se spune, meciul de adio ca jucator. Poate ca, macar asa simbolic, ar mai fi trebuit sa apari in campionatul urmator intr-o partida pe teren propriu, in care sa fie organizata si retragerea oficiala, cu o mica festivitate ca, deh, s-ar fi cuvenit. Asta-i o parere intemeiata pe o frumoasa traditie in sportul romanesc, este chiar una din legile nescrise ale fotbalului, care impune cinstirea valorilor. Dar asta-i alta poveste care, de fapt, nu se va incheia aici. Asa ca, mai bine hai sa vedem, trecand peste acest final de cariera sportiva cum a fost inceputul. In fotbal, in prima divizie. Poate ca in acest fel, facand apel la memoria faptelor, s-ar pute fixa exact, in limitele unei cat mai drepte judecati, sensul si dimensiunile relatiei jucator-club si fost jucator-club, plecand de la unul din exemplele cele mai semnificative, mai incarcate de invataminte: cazul Mircea Dridea.