In 1952, la varsta de 15 ani, eram jucator de sah, categoria 1, dar in timpul liber nu lipseam mai niciodata de la miutele de fotbal din cartier. Fratele meu mai mic, Virgil era in echipa de pitici ai Petrolului, formata de Emil Avasilichioaie. Copiii, mai toti talentati, pasau bine, driblau spectaculos, dar nu prea marcau goluri. Virgil i-a spus intr-o zi antrenorului: „Maestre, am un frate care stie sa dea gol. Vreti sa-l aduc ?”. Si fara sa mai astepte raspunsul,Virgil m-a adus la stadion in toamna lui 1952. Am jucat un an la pitici. In 1954 am trecut la Manole Radulescu, la juniori, pentru ca in primavara anului urmator, 1955, sa apara Traian Ionescu care, rascolind in lung si-n lat toata regiunea Ploiesti, a dat si de mine. Si m-a retinut pentru echipa pe care vroia sa o alcatuiasca, un fel de reprezentativa de juniori regionala din care mai faceau parte Tabarcea, Sfetcu, Florea, Gheorghe Marin, Buzea.
Cand m-a selectionat nea Traian eram deja student, la varsta de 17 ani, la Institutul de Petrol, Gaze si Geologie din Bucuresti, unde intrasem fara examen(n.n. pentru ca ultimii patru ani de liceu ii absolvise cu media generala 10).
Cinci ani, incontinuare, au insemnat o adevarata scoala a vietii, o grea incercare pentru mine. Jucam si fotbal, dar nu neglijam nici un moment scoala. Pretentiile fotbalului erau la fel de mari ca ale unei facultati cu un ridicat grad de dificultate. M-am bucurat de intelegerea antrenorilor, Traian Ionescu si Ilie Oana; m-am facut ca nu observ micile proteste ale unora din colegi care aveau impresia ca sunt favorizat. Numai eu stiam ce eforturi fantastice faceam ca sa le impac pe toate bine. Dimineata la facultate, la pranz naveta spre Ploiesti, dupa-amiaza antrenament, seara inapoi la Bucuresti, unde pana catre unu noaptea pregateam, in camaruta de la camin, lucrari de control, proiecte, seminarii… Veneam de doua ori pe saptamana la Ploiesti la antrenament, marti si joi. De alte doua ori, miercuri si vineri, il faceam cu nea Traian, in Bucuresti pe terenul CCA din Bd. Ilie Pintilie. La inceput, cand mai jucam la juniori mai era cum mai era. Parca ma descurcam mai bine. Aveam echipa foarte buna, ne plimbam pur si simplu in campionatul national si daca nu am iesit campioni cum am fi meritat, asta s-a datorat unui arbitru al carui nume nu mai vreau sa-l pomenesc si care in finala cu Stiinta Cluj, a facut tot ce a putut ca sa pierdem. Nu stiu daca nu a fost chiar ceva premeditat, cineva vrand sa ne pedepseasca pentru faptul ca refuzasem toata echipa Petrolului in bloc, sa trecem la Progresul Casa Scanteii, un fel de Luceafarul de mai tarziu.Greutatile in adevaratul sens al cuvantului, le-am simtit dupa ce am promovat in echipa de seniori. Si de fapt n-as putea spune ca am avut parte de viata plina de farmec a studentiei, ca am cunoscut bucuriile anilor poate cei mai frumosi ai tineretii, impartindu-mi timpul intre antrenamente, invatat si drumuri, multe drumuri cu cartea in mana. In schimb am avut marea satisfactie sa promovez mai intai, la 19 ani in Divizia A, sa termin la 22 de ani facultatea si odata cu diploma de inginer sa-mi inscriu in palmares doua titluri de campion al tarii, cu PETROLUL. M-am simtit rasplatit atunci pentru toate eforturile facute, pentru toate renuntarile, pentru toate noptile albe dinaintea examenelor, pentru duminicile incarcate de emotii si lipsite de tihna. Aceasta rasplata venea din partea echipei careia ii datoram totul, PETROLUL PLOIESTI. Si am socotit ca este de datoria mea sa raman credincios clubului care m-a format si m-a lansat in performanta, orasului in care m-am nascut si de care ma legau radacinile intregii existente.
Cand m-a selectionat nea Traian eram deja student, la varsta de 17 ani, la Institutul de Petrol, Gaze si Geologie din Bucuresti, unde intrasem fara examen(n.n. pentru ca ultimii patru ani de liceu ii absolvise cu media generala 10).
Cinci ani, incontinuare, au insemnat o adevarata scoala a vietii, o grea incercare pentru mine. Jucam si fotbal, dar nu neglijam nici un moment scoala. Pretentiile fotbalului erau la fel de mari ca ale unei facultati cu un ridicat grad de dificultate. M-am bucurat de intelegerea antrenorilor, Traian Ionescu si Ilie Oana; m-am facut ca nu observ micile proteste ale unora din colegi care aveau impresia ca sunt favorizat. Numai eu stiam ce eforturi fantastice faceam ca sa le impac pe toate bine. Dimineata la facultate, la pranz naveta spre Ploiesti, dupa-amiaza antrenament, seara inapoi la Bucuresti, unde pana catre unu noaptea pregateam, in camaruta de la camin, lucrari de control, proiecte, seminarii… Veneam de doua ori pe saptamana la Ploiesti la antrenament, marti si joi. De alte doua ori, miercuri si vineri, il faceam cu nea Traian, in Bucuresti pe terenul CCA din Bd. Ilie Pintilie. La inceput, cand mai jucam la juniori mai era cum mai era. Parca ma descurcam mai bine. Aveam echipa foarte buna, ne plimbam pur si simplu in campionatul national si daca nu am iesit campioni cum am fi meritat, asta s-a datorat unui arbitru al carui nume nu mai vreau sa-l pomenesc si care in finala cu Stiinta Cluj, a facut tot ce a putut ca sa pierdem. Nu stiu daca nu a fost chiar ceva premeditat, cineva vrand sa ne pedepseasca pentru faptul ca refuzasem toata echipa Petrolului in bloc, sa trecem la Progresul Casa Scanteii, un fel de Luceafarul de mai tarziu.Greutatile in adevaratul sens al cuvantului, le-am simtit dupa ce am promovat in echipa de seniori. Si de fapt n-as putea spune ca am avut parte de viata plina de farmec a studentiei, ca am cunoscut bucuriile anilor poate cei mai frumosi ai tineretii, impartindu-mi timpul intre antrenamente, invatat si drumuri, multe drumuri cu cartea in mana. In schimb am avut marea satisfactie sa promovez mai intai, la 19 ani in Divizia A, sa termin la 22 de ani facultatea si odata cu diploma de inginer sa-mi inscriu in palmares doua titluri de campion al tarii, cu PETROLUL. M-am simtit rasplatit atunci pentru toate eforturile facute, pentru toate renuntarile, pentru toate noptile albe dinaintea examenelor, pentru duminicile incarcate de emotii si lipsite de tihna. Aceasta rasplata venea din partea echipei careia ii datoram totul, PETROLUL PLOIESTI. Si am socotit ca este de datoria mea sa raman credincios clubului care m-a format si m-a lansat in performanta, orasului in care m-am nascut si de care ma legau radacinile intregii existente.