Petrolul Ploieşti a avut, de-a lungul timpului, oameni de gol redutabili, dar, după Mircea Dridea, statistica – şi nu numai ea – îl aşează pe treapta secundă pe Nicolae Toporan. Fotbalistul care a început ca fundaş stânga şi a devenit atacant, după ce a înscris de două ori într-un meci, în urma unor cornere, pe vremea când juca la Celuloza Călăraşi, a costat 25.000 de lei şi 10 vagoane cu păcură, dar a meritat „efortul”. O spun cele 218 goluri marcate, în opt sezoane, adică o medie de peste 27 de reuşite, pe an, performanţă pe care e greu de crezut că o va mai atinge prea curând vreun atacant al „galben-albaştrilor”. Acum, la 62 de ani, se interesează de Petrolul doar atunci când nepoţii îi dau pace, între două pase schimbate în parcul din spatele blocului din ”Nord”, în speranţa că vreunul dintre ei îi va călca, poate, pe urme.
– Suporterii mai vechi ai Petrolului sunt curioşi, probabil, să afle ce mai face Nicolae Toporan…
Nicolae Toporan: Păi, ce să facă? E un simplu pensionar care urmăreşte detaşat fenomenul fotbalistic şi îşi creşte nepoţii. N-am rămas în fotbal din două motive: nu m-am făcut antrenor, pentru că am simţit că nu am înclinaţii pentru aşa ceva şi am ales ca, după retragere, în 1985, să rămân angajat la Minerul Filipeştii de Pădure, în vederea stabilităţii şi a siguranţei unui venit cu care să-mi pot creşte cei doi copii. Apoi, după Revoluţie, am ajuns la unitatea militară de la Negoieşti, ca şef de depozit, unde am rămas până în anul 2000.
– Totuşi, la Negoieşti aţi fost şi antrenor.
N.T.: Da, pentru că aveam un comandant, pe Ion Nicolescu, căruia îi plăcea foarte mult fotbalul, îl jucase şi el, chiar la Petrolul, şi mi-a cerut să mă ocup de echipa unităţii. De altfel, în 1993, am şi promovat în Divizia C, pentru că am prins o generaţie foarte bună, cu Giani Gorga, cei doi fraţi Badiu, Manole, Păsărică sau Boca. Am evoluat doi ani în „C”, după care am retrogradat, iar echipa s-a şi desfiinţat, pentru că am avut neşansa să se termine un ciclu de un an de zile şi ar fi trebuit să luăm ce venea la încorporări. Numai că, atunci, începuseră să se facă primii paşi spre eliminarea stagiului militar obligatoriu. Astfel încât, nu am mai avut de unde să ne alcătuim lotul de jucători. Am rămas la Negoieşti până în 2000, pe 1 martie, atunci când s-au făcut restructurările. Puteam să mai stau, dar, prin grupele de muncă, mă încadram să-mi fie scăzuţi şase ani din vârsta de pensionare. Am preferat să iau ordonanţa şi, după încă doi ani şi jumătate, de şomaj şi ajutor de şomaj, am ieşit la pensie la 57 de ani.
N-a fost pe „Ilie Oană” de 25 de ani!
– Şi, practic, după desfiinţarea echipei din Negoieşti, n-aţi mai avut nicio tangenţă cu fotbalul, ci doar aşa, ca simplu spectator.
N.T.: Nici măcar ca spectator. Pe stadion n-am fost decât la câteva meciuri, dar nu la Petrolul. Pe „Ilie Oană” nu am mai fost din 1987!
– De ce?
N.T.: Din motive personale, dacă se poate spune aşa. M-am supărat foarte tare pe Florin Bercea şi pe oamenii lui. M-a deranjat modul în care, după Revoluţie, conducătorii de la Petrolul s-au comportat cu toţi foştii jucători ai clubului. Nu i-a mai interesat de cei care au apărat culorile galben-albastre.
– Practic, din 1987 şi până acum, nu aţi mai fost la niciun meci al Petrolului. Aţi stat doar la televizor.
N.T.: Da, la televizor, atât cât am putut vedea din ce s-a transmis. Nici nu mai cunosc jucătorii, nu mai sunt ploieşteni în echipă, în lot. E salată de boeuf, acum.
– Păi, aşa este acum fotbalul, cu mulţi străini…
N.T.: Nu le contest calităţile străinilor, dar, având o armată de antrenori de la copii şi juniori până la echipa mare, să nu scoţi tu, în 15 ani, nişte fotbalişti pe care să se bazeze echipa?
– Au mai fost un Onuţ, un Vlad, un Marinescu, chiar şi un Toporan…
N.T.: Au fost câţiva, care au „zburat” repede, pentru că, aici, nimeni nu şi-a dat interesul să-i ţină.
– Apropo, băiatul dumneavoastră, Ciprian Georgel Toporan, a jucat la Petrolul şi totuşi nu aţi mers la un meci al lui pe „Ilie Oană”?
N.T.: Am mers doar când a fost la Astra sau cum s-a numit după acea fuziune. Am fost la câteva meciuri, unul dintre ele fiind acel 4-2 cu Dinamo. Atunci era altă conjunctură, pentru că se uniseră cele două formaţii şi am crezut că vor cu adevărat să facă performanţă. M-a deranjat, într-un fel, că – în loc să avem două echipe în prima ligă – s-a vândut locul la Galaţi, iar Ioan Niculae, care e negustor şi ştia ce are de făcut, a luat jucătorii mai buni de la Petrolul. Până la urmă, am fost nemulţumit de modul în care aveau să se comporte cu fotbaliştii tineri preluaţi de la Petrolul, de care s-au dispensat imediat. N-au vrut să facă o echipă a Ploieştiului puternică! Nu mai spun că toţi jucătorii au fost puşi să semneze pe perioade nedeterminate, cu contracte adiţionale, ceea ce nu mi s-a părut normal. Aşa s-a distrus o generaţie întreagă!
A fost fundaş stânga, la începutul carierei
– Haideţi să trecem la poveştile mai plăcute! Cum şi când aţi ajuns la Petrolul?
N.T.: În 1975, pe 19 septembrie. Jucam la Azotul Slobozia, în Divizia B. Bine, eu nu sunt ialomiţean, sunt născut în Călăraşi. De altfel, eu acolo am început fotbalul, la Dragalina. Nu aveam tradiţie în familie, dar mi-a plăcut foarte mult şi m-am dus singur la fotbal. Am început la noi, la Dragalina, repet, Partizanul se numea echipa. Apoi, m-am dus la Celuloza Călăraşi. Se juca pe vremea aceea cu junior şi aşa că m-au luat. Aveam 16 ani. Jucam fundaş stânga, chiar dacă sunt dreptaci. Întotdeauna am dat bine cu ambele picioare. Îmi plăcea foarte mult, pentru că îmi făceam mingea pe dreptul şi intram în centru, aveam spaţii mari să fac ce vreau. Se juca 1-4-2-4 şi mult mai lent decât acum, era respect total, nu vedeai unul să vină să-ţi rupă piciorul.
– Deci, la 16 ani jucaţi în B, ca fundaş stânga. Cum aţi ajuns vârf de atac?
N.T.: După un meci la Mediaş. Erau două serii în România, atunci, în Divizia B, se juca fotbal… Aşa. Şi am jucat la Mediaş, am „urcat” la două cornere şi am dat două goluri. I-am bătut cu 3-2, deşi aveau echipă bună de tot. Dar era la noi o extremă dreapta bună, unu’ Crap, care centra excelent, numai „covrig”, şi astfel le-am dat două goluri. După meciul acela, colegii mai bătrâni au zis: Băi, frate, ce-l ţinem noi p-ăsta fundaş, că la munca de jos ne pricepem şi noi. La următorul meci, antrenorul m-a băgat vârf şi am dat trei goluri.
– Şi cum aţi ajuns la Sportul?
N.T.: În scurt timp, fiind urmărit de cei de la revista „Fotbal”, care făceau remarcări la fiecare meci, am ajuns la Sportul Studenţesc, la tineret. În ultimul an de liceu, am jucat acolo, vreo 14 luni, dar, în loc să ajung la facultate, m-au luat în armată, la Slobozia. Cum am terminat pe 4 iunie şcoala, m-au „încălţat”. Singura unitate din Slobozia era de pompieri, iar în primele patru zile n-am dormit două ore: foc, foc, foc, foc! Şi am sărit gardul şi m-am dus la cei de la partid. Era unul, contabilul-şef. I-am zis: „Nea Niţule, cum îi spuneam noi, scoate-mă să joc fotbal, că mă ţin ăia numai cu furtunul în mână”! Mă ştia că se chinuise mulţi ani să mă ia de la Călăraşi. Şi m-a mutat la telefoane, atunci erau d-alea cu manivelă. Aveam şi avantaj că frate-miu era şef de masă la Direcţia de Poştă şi Telecomunicaţii. Şi am jucat la Slobozia, până în 1975, reuşind să şi promovăm în B.
La Petrolul, pentru 25.000 de lei şi 10 vagoane cu păcură
– Şase ani, deci, la Celuloza Slobozia…
N.T.: Da, cu o întrerupere de şapte luni, cât am jucat la Piteşti. La Slobozia eram în seria bucureşteană şi monitorizaţi de diverse echipe. În 1972, după armată, au venit Puiu Rapaport cu Halagian şi am semnat cu FC Argeş. Şase luni de zile, am jucat la tineret la Piteşti. De unde să ştiu eu că Coana Leana (n.r. – Elena Ceauşescu) era verişoară cu primul-secretar de la Slobozia? Şi au făcut ăia de la combinat grevă să fiu readus la echipă. Când a dat aia un telefon, s-a rezolvat totul, deşi la Piteşti era prim-secretar Ion „Teleagă” (n.r. – Ion Dincă). Şi m-am trezit cu Volga de la partid, la Piteşti, şi m-am întors la Slobozia. Am mai jucat un an acolo, iar în 1975 am semnat cu Petrolul. Jucasem două etape din tur, când au venit nea Mircea Dridea, cu nea „Mărgel” Trestioreanu şi cu nea Mişu Ionescu, la un meci amical, cu CSU Galaţi, care avea echipă bună, urmând să joace finala Cupei României, cu Steaua, în ’76. Atunci am pierdut 25.000 de lei, în două ore. Pentru că am semnat cu Petrolul şi, apoi, cei de la Galaţi mi-au spus despre oferta lor, care era mai bună cu 25.000 de lei.
– Iar clubul din Slobozia ce a primit?
N.T.: Nu mai ţin minte exact, dar parcă s-a dat o garnitură sau 10 vagoane de păcură, pentru că era o iarnă nenorocită. Era prim-ministru Manea Mănescu, ministrul economiei. Era din Băicoi… S-au înţeles la nivel înalt. Am venit în septembrie la Petrolul, iar de ziua mea, de Sfântul Nicolae, am şi jucat. Primul meci a fost cu FC Vaslui, 4-0. Eram în B. Le-am dat două eu, unul Pantea şi unul nu mai ţin minte cine. Dar, când am venit, era echipa alimentării. Mă speriasem. Cu Pisău, Eparu, Mânăstire, Bâtea, nu mai ştiu cine. Am venit în etapa a patra, după ce luaseră bătaie la Brăila, cu 4-0. În patru etape, luaseră un punct. De fapt, abia în ’76 s-a făcut echipă, când a venit nea Tinel Stănescu. S-a făcut pregătire bună… ne-a alergat în iarna aia, de la Ploieşti până la Moscova! Trei mii de kilometri am făcut în pregătire, de am vrut să mă las. Dar aveam echipă bună, cu Gigel Cosarek la mijloc, cu Simaciu, cu Butufei, veniseră şi Lucică Sotir, Gelu Dumitrescu… Pantea pe dreapta, Florian Dumitrescu pe stânga, eu – în faţă. Ce să ne facă? Neşansa a fost apoi că, în Divizia A, după şase luni, i-au luat şi pe Dumitrescu, şi pe Pantea. Unul era locotenent major de miliţie, iar celălalt – căpitan de armată, şi n-au vrut ăştia să-i dea post la Crângul lui Bot. Şi au plecat la Buzău, respectiv la juniori, la Steaua. A fost greu, deşi i-au adus pe Libiu, de la Câmpina, şi pe Nicolae Florian, de la Mija. Am picat, apoi iar am intrat. A fost bătaia cu Rapidul, pentru promovare.
– Aţi jucat la Petrolul până în 1983. Câte goluri aţi dat?
N.T.: 218 în total, doar în meciuri oficiale. Păi, dădeam câte trei, patru, cinci. Aveam echipă bună de tot. În ’76, când am intrat în A, am dat 50 de goluri în toate jocurile oficiale. Suceava era pe locul al treilea şi le-am dat 8-0 aici! 4-0 cu Brăila, 3-1 cu Rapid…
– În ce meci aţi dat cele mai multe goluri?
N.T.: Cu Focşaniul, am dat cinci. Dar a fost şi noroc atunci, că am avut „11 metri” şi Pantea m-a întrebat: „Niculae, trag eu?” Am zis să dea, că eu băgasem deja două goluri. A tras, a respins portarul şi eu am fost acolo: pac, 3-0! Am dat multe goluri şi cu fundul, şi cu mâna, cu toate părţile corpului! Multe, că eram acolo, portarul n-avea cum să scape!
– Ce jucător din ziua de azi vă seamănă, să zicem, ca stil şi oportunism?
N.T.: Cel care mi-a plăcut mie cel mai mult e Goga, de la Timişoara. Ştiu că el mai joacă şi în lateral, nu e vârf de careu, cum se zice, dar dă goluri. Bine, eu am apucat şi sistemul 1-4-2-4, dar şi 1-4-3-3, care a fost cel mai bun pentru mine, ca atacant. Că aveam extreme, aveam fundaşii care urcau şi centrau… Păi, i-o lua cineva lui Libiu? Ăştia din ziua de azi driblează unu’, apoi pică şi cer fault. Ah, tot ca mine e Inzaghi ăsta. Dar să ştiţi că, pentru a juca vârf de atac, trebuie să te naşti cu aşa ceva. Dacă nu ai fler şi nu simţi unde vine mingea, nu faci nimic! Apoi, contează şi cum te joacă mijlocaşii, pentru că poţi să fii vârful lui Dumnezeu, dacă n-ai mingi, nu faci nimic. Vorba lui nea Tinel şi nea Traian: „Băi, la toţi vă spun ce aveţi de făcut, de la portar, până la vârful de atac. Lui n-am ce să-i zic decât s-o bage în poartă, că el nu mai depinde de indicaţiile mele. E fracţiune de secundă”.
Tare la „cap”, la 1.78 metri
– Cu capul aţi marcat cele mai multe goluri?
N.T.: Da, pentru că se schimbase sistemul, de la 1-4-2-4 la 1-4-3-3, şi era aglomeraţie mare. Practic, mijlocaşul din faţa stoperilor devenea fundaş şi se aglomera careul. Se juca mult pe margini, se ajungea la centrări şi, fiind multe picioare, nu mai mergea pe jos, trebuia jucat mai mult la cap. Şi aveam detentă, că altfel nu aveam nicio şansă la cei 1.78 metri ai mei. Aveam detentă, forţă în picioare. Apoi, nu conta pe ce picior îmi venea mingea, că dădeam la fel de bine cu amândouă.
– Dar cum era fotbalul de atunci?
N.T.: Nu erau blaturi, în primul rând. Singura chestie era că Steaua şi Dinamo luau tot ce era mai bun în ţară, dar, în rest, jucam „care pe care”. Şi nu se juca agresiv. Am avut o singură accidentare, când mi-am rupt ligamentele. Dar şi din prostia mea, să zic aşa, pentru că nu m-am ferit, când a ieşit portarul cu ambele picioare. Atât! Ce glezne, ce entorse? Ce, aveam feşe cum au ăştia acum? Când îi vezi cu leucoplaste, bandaje, zici că-s hocheişti! Nici cu apărătorile nu mă împăcam prea bine. Aveam d-alea de lemn, nu le suportam. Abia apoi au apărut cele cu burete. Noroc că nu erau obligatorii.
– Cu ce fundaşi aţi avut cele mai grele lupte?
N.T.: Au fost câţiva. Cei în faţa cărora n-am suflat au fost Sameş, Florin Marin, Păltinişanu şi Cornel Dinu. Erau şi mari, dar te şi simţeau pe unde o iei, repede. Doxari. Dar cel mai bun pe care l-am prins eu a fost Belodedici, la Steaua. Juca în faţa stoperilor atunci. Bun de tot, „desena” pe teren.
– Dar un portar pe care l-aţi „taxat” mereu?
N.T.: Am avut clienţi mulţi. Cel mai rău mă înjura Vasile Iordache, dar şi „Nebunul”, Coman, care era la Târgovişte, la Progresul. Şi, p-aici, pe Gogu Ionescu. Dar era altă atmosferă, glumeam între noi, eram altfel. Am fost atâţia ani şi căpitan de echipă, iar fiecare jucător avea damblaua lui. Ce, eu dacă mă duceam în cârciumă venea reporterul după mine?! Dacă nu dau randament, ia-te de mine! Şi eram uniţi, vorbeam între noi: „Haideţi, băieţi, că-s 20.000 de oameni pe stadion, să plece şi ei mulţumiţi de la meci, să mănânce un mic, să bea o bere, la hotelul Prahova, şi să se ducă la casele lor”!
Meniul sportivului, anii ’70: ciorbă, fiptură şi „baterie” de vin
– Ce condiţii aveaţi?
N.T.: Păi, mergeam cu autobuzul şase ore până la Suceava, că rula doar cu 40 de kilometri, pe oră. Apoi, ce, erau condiţiile la hotel cum sunt acum? Sau îmi interzicea cineva să mănânc friptură de porc? Eu, dacă mâncam ce mănâncă ăştia de acum, nici nu ajungeam la poartă. Eu mă duceam la „Vatra”, băgam o ciorbă, o friptură de porc şi o sticlă de vin, apoi plecam acasă. În cantonamente aveam tot felul de ciorbe, iar friptura sau şniţelul nu lipsea. Venea şniţelul cât urechea de elefant şi simţeai că ai mâncat ceva. Ce apă plată? Direct de la chiuvetă! În schimb, ne dădeau glucoză praf, obligatoriu. Pusă numai în Borsec.
– Aţi avut vreo tangenţă cu echipele naţionale?
N.T.: Am fost convocat la naţionala B, cu Bulgaria, aici la Ploieşti. Atât, dar era şi concurenţă mare atunci. Să fiu cinstit, nu puteam să joc în locul lui Dumitrache, Dudu Georgescu sau Mureşan, de la Târgu Mureş.
– Cum era fotbalul de atunci?
N.T.: Era mai lent, dar mai plăcut, mai corect jucat. Nu te fura, nu erau aranjamente. Păi, acum, se ştiu rezultatele dinainte. Era mai lent, dar eu zic că şi din cauza mingilor, a ghetelor, a echipamentului în general.
– Chiar, aţi prins mingile cu şiret?
N.T.: Ah, cum să nu? Păi, eram după unele meciuri de ziceai că am făcut operaţie pe frunte. Dacă te lovea şiretul ăla pe frunte, rămânea imprimat. Acum, ăştia se plâng că nu e terenul udat! Jucam pe nişte coclauri de te luau durerile de cap. La Vaslui sau la Brăila, nici de mers nu era, d-apăi să mai joci şi fotbal. Trebuia să ai ghips la glezne. Dar erau şi terenuri bune. La Câmpina, la Mediaş, Tulcea, Olteniţa erau masă de biliard. Şi nu te înjura nimeni din tribună, că erau oameni civilizaţi, care ştiau fotbal. Mai ales la noi, la Ploieşti. Prinzând echipa mare a Petrolului, care a fost campioană, spectatorii aveau cultura unui joc de fotbal, miroseau anumite chestii. Oamenii îşi dădeau seama când se poate, când nu se poate…
– Aţi fost mulţumit că băiatul v-a călcat pe urme?
N.T.: Da, numai că, atunci când îi era lumea mai dragă, i-au tăiat craca. Ăsta este şi unul dintre motivele pentru care nu m-am mai dus la meciuri la Petrolul. Putea mai mult, dar să ştiţi că la fotbal trebuie să mai ai şi şansă, pentru că, dacă nimereşti într-o echipă să te lipeşti bine, să joci doi-trei ani la rând, e ceva.
– Dar pe vreunul dintre nepoţi îl vedeţi să vă calce pe urme?
N.T.: Da, pe băiatul lui George, Mario. Celălalt, al fetei, Dani, n-are nicio treabă. Dar pe Mario l-am citit, are înclinaţie. Deocamdată are şase ani, nu l-am dus la fotbal.
– Despre Petrolul de azi ce ziceţi?
N.T.: Am urmărit mai mult rezultatele şi rezumate, pe la televizor. V-am zis că nu mă duc la meciuri, deşi mi-ar făcea plăcere, că e stadion nou, ultramodern. Dar, să mă duc să-l văd pe ăla că sare în teren să-l bată pe un jucător? Despre echipă, ce să zic… Sper să nu retrogradeze. Deşi, sincer, eu n-am păţit niciodată în carieră să conduc cu două goluri, când mai sunt patru-cinci minute, şi să pierd meciul! Ah, să fim conduşi la pauză şi să răsturnăm scorul sau invers, am păţit, dar niciodată în ultimele cinci minute! Oricum, sper ca Petrolul să rămână în prima ligă!
SURSĂ: REPUBLICANUL.RO