In vara anului 1973, cu toate ca reusiseram sa terminam campionatul pe un loc 11 destul de onorabil, mi-am dat seama ca in conditiile existente atunci la Petrolul nu se putea merge inainte. Eu insumi riscam sa ma compromit.
-Asa se explica plecarea la Politehnica Iasi?
-In buna masura da. Mi-a venit tare greu dupa 34 de ani la aceiasi echipa, sa o parasesc, mai cu seama in un moment de cumpana. Mi-am zis insa ca tocmai plecarea mea, dorita de unii pe care eu ii impiedicasem sa se amestece in treburile echipei, ar fi o solutie pe calea redresarii acesteia. Pentru ca e bine uneori, este nevoie chiar sa se mai schimbe nu numai jucatorii, ci si antrenorii. Si eu simtind aceasta necesitate am plecat inainte de a fi schimbat. Am plecat la Iasi, oras obisnuit cu „migratii” ploiestene de jucatori, inca din 1947. Am optat pentru Politehnica pentru ca echipa abia promovase in Divizia A, avea mari rezerve de energie si sperante, dorea sa se implineasca nu numai cu vorba ci si cu fapta. Nici aici insa nu m-a asteptat masa intinsa, in asa fel incat eu sa ma asez la ea. Ca la orice echipa nou promovata era nevoie de retusuri serioase, in cadrul efecti- vului de jucatori, in comportamentul si atitudinea lor fata de performanta, in ideea de joc. Ca sa le realizez, m-am bucurat de un sprijin real, cel putin in primii ani, din partea conducerii clubului. Si rezultate s-au vazut. Dintr-o echipa care traia de ani si ani dominata de obsesia retorgradarii, am reusit sa fac una cu un statut de permanenta in primul esalon, stapana pe destinul ei, competitiva pe plan national. N-am realizat, ca la Petrolulm performante mari. Nici nu se putea intr-un timp relativ scurt si cu posibilitatile, totusi reduse ale clubului iesean. Pentru mine a fost insa o experienta utila si incurajator faptul ca trecusem cu succes un examen profesional greu.
-Si relatiile cu Petrolul cum au ramas?
-Cum sa ramana? Ca intre prieteni si.. adversari. In toamna anului 1973, chiar la putina vreme dupa plecarea mea la Iasi, am jucat, in turul Campionatului la Ploiesti. Eram pentru prima oara impotriva fostei mele echipe. Am fost mai emotionat decat la primul meu meci ca jucator sau ca antrenor. Ma gandeam, cum ma va primi publicul? Cum sa lupt impotriva Petrolului Ce vor spune noii mei jucatori, de la Politehnica Iasi, daca nu le voi insufla, cu toata convingerea, dorinta victoriei? Acum eram antrenorul lor si trebuia sa le spun tot ceea ce trebuia ca sa joace bine si sa castige. Si etica profesionala si spiritul de sportivi- tate cereau asa ceva. Si in ziua aceea, de duminica 9 octombrie 1973, jucand impotriva Petrolului, la Ploiesti am castigat cu 1-0 printr-un gol marcat in minutul 54 al partidei. La sfarsitul partidei eram si vesel, dar in mai mare masura trist. Cu un ochi radeam si cu celalant plangeam. Spectatorii nu m-au huiduit, ci, dimotriva, m-au aplaudat. Semn ca m-au iubit intotdeauna si cu adevarat!. Dovada graitoare ca nu m-au uitat si nici nu m-au condamnat. Pentru ca, de fapt, la Politehnica Iasi imi faceam doar datoria. Fostii mei jucatori ploiesteni nu m-au privit cu ura, ci cu acelasi aer de respect pe care-l citeam in ochii lor de fiecare data, in zilele, mai mult sau mai putin frumoase, cand lucram impreuna. Noua mea echipa m-a simtit, atunci, fara nici o rezerva antrenorul sau.
{mospagebreak title=…Si au inceput drumurile}
…La sfarsitul acelui an competitional, in vara anului 1974, Politehnica Iasi a ocupat un loc in plutonul divizionar nu prea ferit de grijile din subsolul clasamentului. Petrolul – echipa preferata dintotdeauna – retrograda in Divizia B! Cu cele doua puncte din meciul direct de la Ploiesti, Petrolul ar fi scapat desigur si ar fi cazut Politehnica Iasi In acelasi campionat, U Craiova avandu-l ca antrenor principal pe Costica Cernaianu, a castigat primul titlu de campioana a tarii din istoria clubului. In ultimul meci, disputat la Ploiesti, craiovenii au realizat un 0-0 de aur, exact cat le trebuia ca sa nu treaca Dinamo inaintea lor, pe linia de sosire ! Si astfel cei doi fosti antrenori ai Petrolului din perioada de glorie, Ilie Oana si Constantin Cernaianu, isi realizau obiectivele de performanta pe seama fostei lor echipe ! Ciudata oranduire a soartei !
Dar odata cu prima desprindere de PETROLUL si plecarea la Iasi au inceput pentru Ilie Oana, antrenorul cel mai statornic al fotbalului nostru, drumurile. La 1 ianuarie 1978 se duce la Craiova, acolo de unde nu de mult plecase Cernaianu, la Bucuresti, ca antrenor federal.
– La Craiova am stat exact un an, dupa cei cinci in Dealul Copoului. De ce am plecat de la Iasi ? Raspunsul cel mai simplu ar fi ca imi expirase contractul.
– Aceasta ar fi acoperirea legala.
– Sa zicem. Au mai fost, desigur, si alte cauze. Una dintre ele, aceea ca si Politehnica Iasi ajunsese, la un moment dat, in situatia Petrolului din anul 1973, cand am plecat din Ploiesti. Venise si aici timpul unei reconstructii ce nu mai putea fi amanata, mai ales dupa plecarea unui grup mare de jucatori valorosi, din care faceau parte: Ianul, Stoicescu, Lupulescu, si Romila I. In ceea ce ma priveste, obosisem sa tot construiesc si sa reconstruiesc echipe. Doream si eu una gata facuta de altii, cu perspectiva obtinerii unor performante mari. Si cum Universitatea Craiova m-a solicitat, n-am stat prea mult pe ganduri si am primit oferta de a ma transforma din moldovean de circumstanta in oltean de acelasi fel. Cu Universitatea Craiova am castigat in vara anului 1978, Cupa Romaniei. In campionat n-am realizat prea mult, desi puteam sa atacam si titlul. Oricum, echipa de atunci era inca intr-un proces de omogenizare, nu avea valoarea colectiva la care a ajuns in 1980. Nici jucatorii ei, cu exceptia lui Balaci si Crisan, nu reprezentau individualitati certe pentru lotul national. In putin timp cat am stat la Craiova am reusit sa-i titularizez pe Ticleanu si Ungureanu, l-am promovat pe Bumbescu, l-am reconsiderat pe Camataru, de care o parte din conducerea clubului vroia sa se dispenseze si pe care eu l-am ajutat sa-si recapete increderea in el, pentru a deveni ulterior titular in echipa nationala. Dincolo de aceste realizari, eforturile mele au vizat o crestere valorica a echipei si performante pe masura posibilitatilor ei. N-am reusit, din pacate. Atmosfera din echipa in primul rand, nu era favorabila pentru asa ceva. Stefanescu, devenit lider al formatiei, avea adeseori o influienta negativa in raporturile dintre mine si jucatori. Mai mult, intr-o serie de meciuri s-au inregistrat si rezultate ciudate prin neapararea corecta a sanselor. Incepusem atunci sa-i dau dreptate lui Titi Teasca pe care sincer sa fiu, nu-l prea credeam cand spunea ca unii jucatori craioveni mai joaca si pe invers. Altfel decat interesele echipei. Impotriva propriului lor antrenor. Continuand sa raman in aceste conditii, la Craiova, riscam conflicte pe care eu insumi nu le agream si care puteau avea deznodamanturi neplacute. Si fiind in minoritate, in ceea ce priveste adoptarea unor masuri drastice pentru reintronarea spiritului de disciplina si sportivitate, am plecat la implinirea unui singur an de activitate pe meleaguri oltene. Am revenit in Bucuresti, acasa. Dupa o intreaga viata de pribegie. Si ca sa nu stau fara nici un folos, am acceptat sa lucrez, un timp limitat, in calitate de consilier tehnic, pe langa echipa de fotbal a clubului Rapid. M-ar fi tentat, sincer vorbind, sa si antrenez echipa din Giulesti. Acolo insa era antrenor Motroc si nu m-as fi gandit niciodata sa trec peste el. Cu atat mai putin sa-i iau locul. Am incercat sa-l ajut cu experienta mea si nimic mai mult.
– Si a venit, in vara lui 1979… FC Constanta.
– Mai bine n-ar fi venit. De unde sa banuiesc eu ca mergand la o echipa care trage la promovare, unii jucatori actioneaza impotriva propriilor lor interese. Momentul culminant, sau mai bine zis al … abisului l-a constituit meciul cu FCM Brasov, disputau la Constanta, pe care l-am pierdut cu 0-2. Nimeni n-ar putea sa ma convinga ca a fost un meci curat. Nu puteam pierde, in mod normal un asemenea joc pe teren propriu. Exclus asa ceva. FCM Bacau nu era nici Dinamo, nici Steaua, nici Universitatea Craiova. sa poata obtine o victorie lejera la Constanta. Si cu toate acestea a obtinut-o, pentru ca cei ce hotarau sa fie trasi la raspundere, soarta unei intalniri erau jucatorii. Ei nu erau vinovati niciodata. Antrenorul, in schimb, era intotdeauna marele vinovat. Si neavand sorti de izbanda intr-o lupta inegala, am plecat din Constanta chiar in saptamana meciului cu FCM Brasov. Altfel insemna sa accept compromisuri umilitoare si eu insumi sa ma compromit. Ce rost avea ? N-am facut-o pana atunci niciodata, in intreaga cariera de antrenor si cu atat mai putin o puteam face la finalul ei.