– In toamna anului 1964, dupa Olimpiada de la Tokio, am preluat echipa nationala de la Silviu Ploiesteanu impreuna cu Stefan Covaci, presedinte al federatiei fiind Gica Popescu. Trei ani a durat acest mandat.
– Pana la … „dezastrul de la Zurich”.
– Exact. Alt eveniment nefast. Pana acolo insa as vrea sa spun ca, desi la conducerea tehnica a Petrolului fusese, pe merit, promovat Costica Cernaianu, eu contam mai departe in cadrul clubului ploiestean. Colaboram, chiar la lot fiind, cu fostul meu secund, si cel de-al treilea titlu de campioana cucerit de PETROLUL, in 1966, m-a gasit, sufleteste cel putin, aproape de echipa care, la drept vorbind, era a mea si de care ma simteam legat cu toata fiinta.Cu „nationala” am avut ganduri mari. Si am facut tot ce am putut pentru a le realiza. As zice ca le-am si realizat ceva mai mult decat predecesorii mei, in privinta emanciparii fotbalului nostru. Am obtinut o serie de victorii de prestigiu, pe teren propriu, in fata unor adversari bine cotati pe plan international, ca de pilda Cehoslovacia, Polonia, Elvetia, Portugalia si Uruguay; am invins in deplasare, reprezentativele Frantei, Greciei si Israelului. Iata de altfel ce se spunea in presa vremii, in bilantul echipei nationale pe anul 1966: „Nu este de neglijat un amanunt care are o importanta deosebita privind rezulatele reprezentativei de-a lungul anilor, si anume ca pericolul unor mari esecuri la scor a fost indepartat datorita tocmai imbunatatirii facturii jocului practicat de jucatorii nostrii. Intre evolutiile actuale de peste hotare ale echipei si cele din trecutul apropiat este o diferenta fundamentala. Cu cativa ani in urma, in jocurile in deplasare, fotbalistii nostri treceau doar de cateva ori jumatatea de teren adversa, fiind supusi majoritatea timpului, unei presiuni insistente careia ii faceau fata cu greu, in timp ce in prezent, ei impart cu adversarii perioadele de dominare si ocaziile de gol … Anul 1966 poate fi considerat, deci ca o baza de plecare pentru realizari eficiente in 1967 si in anii urmatori …
– Si chiar in anul urmator, la 24 mai, a venit „Zurich”-ul, care a a intors cu 180 de grade toate aprecierile bune de pana atunci, in numai 90 de minute de joc ! Un scor de 1-7, in fata echipei Elvetiei, care, in acel timp, nu reprezenta o mare forta totbalistica in lume, a fost apreciat ca un esec de proportii cu totul neasteptate si inexplicabile. Si aceasta s-a petrecut intr-un meci cu caracter jubiliar al nationalei noastre, purtand numarul 200 din palmaresul international ! La Zurich nu s-a pierdut un simplu joc, ci s-a stirbit insusi prestigiul nostru in arena fotbalistica continentala si mondiala. De aceea poate ca astazi multi, foarte multi se mai intreaba inca: „Cea a fost de fapt, in seara zilei de 24 mai 1967 ?”
– Nu stiu nici acum, dupa aproape un deceniu si jumatate, ce s-a intamplat, in realitate. Am insa convingerea ferma ca ceva nu a fost in regula. Am prezentat in teren o echipa foarte buna avand in componenta ei jucatori ca: M. Ionescu, Popa, Nunweiller III, D. Nicolae, Mocanu, Dobrin, Parcalab, Dridea, Ion Ionescu, Lucescu. Ce se putea reprosa unei asemenea formatii din punct de vedere valoric ? Si cu toate acestea, in teren, ea a manifestat o dereglare cu totul anormala, neavand putinta de a discerne ce trebuie facut pentru echilibrul partidei sau pentru evitarea catastrofei. Jucatorii nostrii au fost simple umbre, stafii in teren, incapabili sa opuna adversarilor cea mai mica rezistenta, incapabili de a face fata unei adevarate avalanse de atacuri si goluri. In minutul 67 al meciului era 7-0. Si se pare ca isisi elvetienii s-au speriat de acest scor, pentru ca au mai oprit motoarele ultimele 20 de minute ale partidei, timp in care am realizat si noi golul de onoare prin Dobrin. A fost, indiscutabil, ceva ciudat, atunci la Zurich. Diferenta dintre noi si elvetieni nu era in nici un caz de 1-7. Dar ce anume s-a intamplat, de ne-am pierdut busola in asa masura, ca n-am mai fost capabili sa ne revenim nici dupa meci ? N-am stiut nici atunci, n-am reusit sa stiu nici pana acum. Poate ca „Zurich”-ul va ramane una dintre marile enigme, nedezlegate, nu numai ale fotbalului nostru, ci ale fotbalului in general.