In cartierul bucurestean Daramaroaia s-a organizat un fel de campionat de casa al asociatiei „Flacara” pe langa care fiinta si echipa divizionara A cu acelasi numa, fostul Juventus. Indemnat de Emerich Volg, care mi-a fost antrenor timp de sapte ani si de Carol Maior,consilier in cadrul asociatiei, amundoi oameni de o deosebita valoare morala si profesionala, mi-am format o echipa cu care, chiar de la primul contact cu o competitie organizata, in calitate de antrenor, am reusit sa castig intrecerea si sa atrag atentia mai experimentatilor mei dascali in fotbal, lui Emerich Vogl in special. In privinta posibilitatilor mele de viitor pedagog. Si indrumat in continuare, amundoi fiind de parere, la sfarsitul anului 1952, ca, si la 34 de ani cat implinisem, pot face fata conducerii tehnice a unei echipe divizionare. Si m-au uns ca antrenor al fostei mele echipe, al fostului Juventus, transferata in acelasi an la Ploiesti. Momentul investiturii mele nu era prea fericit. Echipa pe care o luasem in primire se indrepta vertiginos spre retogradarea in divizia secunda. Am incercat sa fac cate ceva, am reusit chiar sa o mai redresez pe parcurs ca pozitie in clasament si mai cu seama ca joc, dar pana in cele din urma nu am putut evita o cadere, care, la drept vorbind, era si fireasca. Spun asta pentru ca Flacara, mutata la Ploiesti, devenise o echipa de navetisti care se pregatea intre… doua trenuri. In plus avea o medie de varsta respectabila si o uzura competitionala care insemnau pentru ea un mare handicap. Retrogradarea in Divizia B a constituit, de fapt, incheierea unui ciclu din viata echipei, iar lupta pentru revenirea si mentinerea in prima divizie impunea ca totul sa fie luat de la capat. Cu pasiune , cu curaj, cu incredere. Si prima operatiune a fost primenirea lotului. Am facut-o la inceput masiv si am continuat-o apoi cu prudenta si tact, pe toata durata perioadei de reconstructie, care a durat aproape patru ani. Din 1953 si pana in 1957. Dupa aparente, poate mult. In realitate cam atat dureaza o astfel de operatiune. Daca vrei sa reuseasca. Constructia solida a unei echipe cere timp, rabdare si convergenta unor eforturi colective. La inceput, problema cea mai dificila a fost promovarea. O buna parte dintre elementele cu care efectivul lotului echipei a fost improspatat mi le-a procurat fostul meu coechipier de la Juventus,Traian Ionescu, care a intreprins o vasta actiune de depistare si selectie a unor elemente de o ridicata valoare sportiva, din raza fostei regiuni administrative Ploiesti, Sfetcu, Dridea I, Dridea II, Tabarcea, Florea, George Marin, Badea sunt numai cateva din numele cele mai reprezentative de jucatori realizati in gradina clubului, pe care eu i-am promovat aproape in bloc, dar cautand a asigura fiecaruia un rol cat mai potrivit posibilitatilor lor in angrenajul general al echipei. Pe de alta parte, as zice ca nu mi-a lipsit nici inspiratia si nici curajul de a scoate la iveala o serie de talente ascunse prin formatii de categorie inferioara, asa cum au fost Fronea, Topsa, Neacsu, Badulescu, Zaharia, Motronea, Marinescu, niste anonimi pana la un moment dat, deveniti, dupa titularizarea lor la Petrolul, jucatori in categoria de elita a fotbalului nostru.
Am avut, trebuie sa recunosc si sansa sa lucrez cu o serie de oameni priceputi si devotati fotbalului. Traian Ionescu a fost primul dintre acestia. Un profesionist in adevaratul sens al cuvantului, un neobosit cautator de talente. Alaturi de el l-as aminti si pe Gheorghe Urich, presedintele clubului ploiestean cu care am colaborat excelent multa vreme. Atata vreme cat fiecare dintre noi facea munca lui si nu se amesteca unul in atributiile celuilant. Cand aceasta regula, obligatorie in asigurarea unor reguli normale conducator – antrenor, nu a mai actionat, nemaifiind respectata, treaba n-a mai mers cum trebuie. Pentru ca Gheorghe Urich, dealtfel unul dintre cei mai valorosi conducatori de club ai fotbalului nostru, a crezut ca poate fi la un moment dat si antrenor. Si ca sa aiba autoritatea profesionala necesara a obtinut si un carnet de antrenor. Ceea ce, in fond nu era un lucru rau. Un conducator de club care a mai fost si jucator e bine sa stie intotdeauna, problemele fotbalului in cele mai diverse aspecte, inclusiv in cele care privesc instruirea. De aici insa si pana la amestecul in treburile specifice ale antrenorului este o cale pe care daca nu o barezi la timp, ai toate sansele sa te cureti. De accea i-am spus lui Gheorghe Urich, pe un ton de gluma, dar in realitate foarte serios, atunci cand mi-a artat carnetul sau de antrenor: „Asta nu-i valabil pentru categoria la care lucrez eu”. Si asa am pus lucrurile la punct, riscand, evident, chiar daca nu un conflict, oricum o racire a unor relatii la care tineam foarte mult, pentru ca le socoteam in conditii normale, de folos ambelor parti.
–In anul 1957, clubul ploiestean si-a schimbat denumirea de „Flacara”, devenind „Petrolul”. Evenimentul pare sa fi marcat si incheierea procesului de reconstructie al echipei…
-Da. Se nascuse o echipa noua din „resurse” locale si din truda, fara mare agitatie si tam – tam, ca prin alte parti. O echipa a orasului si regiunii care avea nevoie acum si de un nume potrivit specificului regional. I s-a spus, deci „Petrolul”. Si sub aceasta titulatura a intrat in istoria fotbalului nostru urcand pe cea mai inalta treapta, chiar din primul an, 1957-58, in care a cucerit titlul de campioana a tarii. De fapt, 1957 a insemnat inceputul unei decade glorioase din viata echipei, cea mai rodnica din intreaga sa existenta, in care Petrolul a cucerit trei campionate nationale, 1957 – 1958, 1958 – 59, 1966 – 67 si o editie a Cupei Romaniei in 1963.