Am stat sa ma gandesc ce titlu sa-i dau portretului romantat al lui Alexandru Badea. Pe toti fostii lui coechipieri de la Petrolul pe care i-am intrebat daca stiu ca acesta sa fi avut vreo porecla, nici unul si nici macar Mircea Dridea, cu care Badea a facut un „cuplu de aur” in fotbalul nostru, nu mi-au putut da o idee. As fi putut sa-i spun, de pilda, judecandu-l dupa unele trasaturi caracteristice, „omul fara splina” sau „alergatorul de cursa lunga” sau chiar „fotbalistul snur”. Cercetandu-i datele biografice si constatand ca s-a nascut intr-o asezare rurala de langa Moreni, mi-am zis ca mai drept ar fi sa asociez numele unei comune mici de numele unui mare jucator si, pastrand inca vie imaginea unui fotbalist de inalta clasa, care timp de 90 de minute ara in lung si in lat, fara sa respire parca, l-am botezat, convins ca nu gresesc deloc, „Maratonistul din Bilciuresti”. Sa-si aminteasca si cei de unde Badea a plecat, ca sa se poata mandri ca au dat tarii pe unul din idolii gazonului. 
In anul 1952, cand fostul Juventus (Flacara) Bucuresti s-a mutat la Ploiesti, din echipa care, la sfarsitul aceluiasi an, retrograda in B, dar se califica in finala Cupei Romaniei, cand a pierdut (0-2) in meciul cu C.C.A. numai doi jucatori erau din partea loculi, atacantul Badin si fundasul Gica Pahontu. Acesta din urma abia terminase junioratul. Avea atunci 19 ani si antrenorul ILIE OANA a avut curajul sa-l foloseasca intr-o competitie dura si cu mari responsabilitati ce tineau de indeplini- rea unor obiective de performanta, cum era o finala de cupa, dar si revenirea in primul esalon divizionar al tarii. Gica Pahontu nu avea nici un fel de complexe, era tare pe picioare, impetuos, puternic pana la limita regulamentului si, in plus avea un sut ametitor pentru portari, fie ei si din lotul nationalei. De altfel, Gica fara frica, cum i s-a spus mai tarziu juca, chiar de la varsta junioratului in echipa de juniori a uzinei „1 Mai” din Ploiesti, de unde a venit la Petrolul, club pe care l-a servit cu abnegatie si devotament timp de aproape 18 ani si cu care a castigat de trei ori campionatul (1958, 1959, 1966) si o data Cupa Romaniei in 1963.
Cu Petrolul a adunat un numar de 298 de meciuri in prima divizie. Mai avea numai 2 jocuri ca sa faca o cifra rotunda, care la acea vreme, insemna un record, dar s-a retras cu demnitate atunci cand, in 1969, si-a dat seama ca altuia i se cuvine locul de fundas dreapta, post in care l-a onorat ai in prima reprezentativa a tarii de 4 ori si in acele de juniori, tineret si „B” de 26 de ori.
O boala grea, contactata pe timpul unui turneu in Extremul Orient, a fost adversarul sau cel mai de temut. Cu o vointa de fier, dublata de o mare pasiune pentru fotbal, Gica Pahontu a revenit pe gazon, fara sa lase impresia ca ar fi abandonat o lupta in care nu a considerat niciodata ca ar putea fi invins. Cand insa a venit timpul retragerii nu a mai stat in cumpana, a pus tricoul in cui si a imbracat treningul de antrenor, care ii asigura continuitatea in fotbal.Timp de 4 ani (1969-1974) s-a dedicat formarii schimbului de maine al clubului petrolist, lucrand cu pasiune in cadrul Centrului de copii si juniori. Conditiile materiale l-au obligata sa faca pasul catre nivelul, fie el si inferior al performantei
A plecat mai intai la Roman, apoi la Faurei, de aici a revenit in judetul de origine, la Petrolul Teleajen si Caraimanul Busteni. Norocul insa nu i-a suras. Mai mult chiar, boala mai veche recidivand, l-a obligat sa renunte la fotbal dupa anul 1980. Avea atunci numai 47 de ani. Era inca foarte tanar, dar ce folos? A mai trait pana in 1986 cand la 53 de ani, Gica cel fara frica, a cedat in fata unui destin nedrept si a fost obligat sa paraseasca aceasta lume in care nu a reusit sa realizeze tot ceea ce ar fi fost capabil sa implineasca cu calitatile pe care natura i le-a daruit. La mormantul sau din Ploiesti a venit din cand in cand, din Israel, Puiu Peretz cu o floare, iar numele lui Gica Pahontu este pomenit odata cu cele ale fotbalistilor disparuti, la reuniunile lunare ale veteranilor fotbalului, organizate la „Intrmacedonia” in Bucuresti. Parca prea putin totus fata de cat ar fi meritat unul dintre jucatorii emblematici ai fotbalului ploiestean.
In toamna anului 1970 am insotit, in calitate de ziarist echipa nationala condusa atunci de Angelo Niculescu, ajutat de Titus Ozon, la Cardiff, unde urma sa intalneasca, in cadrul preliminariilor C.E, „nationala” Tarii Galilor. Presa sportiva locala scotea in evidenta faptul ca in formatia noastra era un jucator deosebit de rau, care, dupa unii obisnuiti cu exagerarile, era considerat un fel de killer pe terenul de fotbal. Pentru ca, ziceau acestia, fundasul stanga al Romaniei,(era vorba de Mihai Mocanu), l-a facut in meciul de la Guadalajara din cadrul C.M. din Mexic – 1970 K.O. in interventiile sala la atacurile de deposedare asupra celebrei extreme braziliene Jairzinho. Si avertiza pe cele doua extreme galeze, Hole si Rees, sa se cam fereasca de nr. 4 al reprezentativei noastre.
Este drept ca atunci la Guadalajara, dupa ce Jairzinho a marcat un gol dintr-o pozitie cam dubioasa de ofside, Mihai Mocanu l-a luat om la om facandu-l sa nici nu mai respire, dupa ce, de vreo doua ori, l-a aruncat, in duel direct, si dincolo de gazon pe pista. Atunci la Cardiff, echipa noastra a realizat un bun rezultat de egalitate (0-0). Mihai Mocanu, „nasu’ lui Jairzinho”, fiind unul dintre cei mai buni jucatori de pe teren. Propaganda care i s-a facut a servit mai mult tricolorilor, care s-au intors acasa cu un punct pretios, in tentativa reusita pana la urma de a ocupa primul loc in grupa.
Contrar tuturor afirmatiilor, de cele mai multe ori tendentioase si fara temei obiectiv, Mihai Mocanu, Misu cum ii spuneau prietenii, era un jucator, ce-i drept aspru, dar cu o tehnica de fundas, ce nu admitea compromisurile, nu lovea adversarii si in relatiile de joc era animat de un remarcabil spirit de fair-play. Reprofilat in anul 1964, ca jucator la Petrolul Ploiesti (pana atunci a mai jucat la Rafinaria 4 Campina, la Electrica si Santierul Naval Constanta, la Chimia Fagaras) din extrema stanga in fundas pe aceeasi parte, Misu Mocanu a fost unul din componentii de baza ai echipei antrenate de ILIE OANA, cu care a castiga campionatul in 1966 si in acelasi timp un titular in formula apararii organizata de Angelo Niculescu, imbracand de 33 de ori tricoul tricolor
Doi ani (1972-1974) a activat ca jucator profesionist la Omonia Cipru, dupa care a revenit in tara in urma unui grav accident care l-a obligat sa stea o buna perioada de timp in ghips si carje, dupa care a fost nevoit sa abandoneze, la 32 de ani, in 1975 (s-a nascut la 24 februarie 1942, la Constanta) activitatea fotbalistica, devenind antrenor. O vreme, maestrul emerit al sportului Mihai Mocanu credincios clublui care l-a lansat in performanta sportiva Petrolul Ploiesti s-a ocupat de pregatire celor mai mici fotbalisti din cadrul centrului de copii si juniori al clubului ploiestean. Si-a mai incercat norocul si cu cateva formatii de seniori, tot prahovene, la Plopeni si Mizil, dupa care convins fiind ca nu poate face cariera ca antrenor, s-a retras cu discretie din lumea gazonului, multumindu-se sa ramna un simplu spectator si, la nevoie, un dezinte- resat sfatuitor pentru toti cei care au apelat la bogata sa experienta de jucator. In pragul varstei de 60 de ani, pe care o va implini la inceputul mileniului al III-lea, Misu Mocanu, „nasu’ lui Jairzinho” zambeste si astazi cand isi aminteste ca, dupa Mexic 1970, brazilianul, dupa cum insusi recunostea acesta, mai tresarea, cateodata, cand ii aparea noaptea in somn.
De mult am simtit nevoia sa lamuresc o problema, sa elimin o confuzie de nume si pronume pe care si cei mai apropiati oameni de fenomenul fotbalistic o fac cam de vreo doua decenii si mai bine incoace. Fostul portar al Petrolului si al echipei nationale si cu mine am fost si suntem confundati, spunandu-se ba despre el ca este ziarist, ba despre mine ca am aparat poarta Petrolului. La perfecta asemanare de nume s-a mai adaugat si faptul ca amundoi suntem ploiesteni, precum si amanuntul ca am inceput activitatea fotbalistica la aceiasi echipa, Prahova. Nu s-a tinut seama de diferenta de varsta, 1925 anul nasterii mele si 1936 anul nasterii tizului meu, aceasta in primul rand, sau de un alt detaliu fotbalistic, si anume ca in timp ce eu am fost jucator de camp, perechea mea ca nume a fost portar. Si ar mai fi si altele.
Intr-o discutie avuta cu multi ani in urma, Mihai Ionescu – portarul, imi facea o marturisire care pe mine m-a impresionat mult. Imi spunea, ceea ce nu-mi amintea, ca pe vremea cand eu eram jucator ca senior la Prahova, iar el juca la pitici, ma astepta in zilele de meciuri la poarta stadionului sa-l plasez intre spectatori. Pentru ca mai tarziu eu sa fiu acela care sa-l astept dupa un meci al Petrolului sau al tricolorilor ca sa-i iau un interviu. Mihai Ionescu (celalalt, nu eu) a aparat cu brio poarta Petrolului timp de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa ploiesteana campionatul in 1966 si Cupa Romaniei in 1963 si a adunat un numar de 750 de partite oficiale si amicale, dintre care 272 in prima divizie. De 13 ori a imbracat tricoul echipei nationale, una din intalnirile de care nu ar vrea sa-si mai aminteasca fiind si aceea din seara zilei de 24 mai de la Zurich, cu Elvetia, din cadrul preliminariilor C.E. cand „nationala” noastra a pierdut, in conditii ciudate, cu scorul de 1-7! In lunga sa activitate ca jucator, nu a suferit nici o sanctiune, fiind intotdeauna un exemplu de conduita sportiva si cetataneasca. In anii 1965 si 1966 a primit drept recompensa Cupa decernata de ziarul „Sportul” celui mai bun portar al campionatului. S-a retras de pe gazon in cadrul unei festivitati organizata de Petrolul, cand un stadion intreg l-a ovationat pentru tot ceea ce a facut pentru fotbalul ploiestean si romanesc.
Desi pentru putin timp a incercat sa imbrace si treningul de antrenor socotind-o meserie care nu i se potriveste s-a retras cu discretie si demnitate, asa cum a fost tot timpul ce jucator, de pe gazon, dedicandu-se unei activitati ce nu tinea de stadion, aceea de economist. Microbul fotbalului nu i-a dat pace, nu l-a lasat pana la urma, sa treaca peste tot ceea ce a insemnat pentru el o dragoste adevarata careia i-a inclinat cei mai frumosi ani ai vietii. S-a reantors la fotbal, preluand fie destinele Petrolului in calitate de presedinte, fie, dupa 1990, pe cele ale fotbalului prahovean, ales fiind in fruntea Asociatiei Judetene de Fotbal. Pentru ca, raspunzand unor solicitari din partea forului federal, sa ocupe un loc in conducerea soccerului national ca membru al Comitetului executiv al FRF. Veritabil campion al sportivitatii, petrolistul Mihai Ionescu mi-a propus, ca semn de distinctie intre noi doi sa adaugam numele si initiala tatalui. El cu litera M, eu cu litera V. Ceea ce am si facut, fara a avea certitudinea ca am gasit solutia optima de a evita mai departe confuziile.
In fotbal perechea geamana cea mai celebra a fost aceea a fratilor ANTON si DUMITRU MUNTEANU, nascuti la 3 iulie 1932, in Bucuresti, Anton respectand ordinea alfabetica, mai mare ca Dumitru cu 5 minute! Amandoi au apraut destul de tarziu in fotbal, promovand, dupa perioada junioratului, direct in echipa de seniori Laromet Bucuresti, in 1950. Se stabilesc in 1956 la Petrolul Ploiesti cu care castiga doua titluri de campioni, in 1958 si 1959 si o data Cupa Romaniei in 1963. La Petrolul „muntenii” au facut o frumoasa cariera fotbalistica, remarcabili fiind prin marea lor tehnicitate, cat si sub aspectul comportamentului din teren, ca exemple de fair-play. Si despre ei se pot spune multe lucruri ce ar putea concura, prin ineditul lor, cunoscuta „Comedie a erorilor” a marelui Shakespeare. Asa, bunaoara inaintea unui antrenament, Dumitru s-a dus la frizer sa se barbireasca si a facut pariu cu acesta ca dupa o jumatate de ora, barba ii va creste la loc, asa cum a fost. Frizerul a acceptat, a facut pariul si cand dupa 20-30 de minute a aparut in pragul pravaliei Anton, neras, era sa scape briciul din mana si s-a recunoscut invins.
Ca jucatori, la Petrolul, in perioada cand nu erau permise schimbari de jucatori la meciurile oficiale, uneori Anton juca o repriza si Dumitru cealalta, fara ca nici antrenorul Ilie Oana sa stie. Inlocuirea se facea fie la pauza, fie, cateodata chiar in timpul jocului, cand mingea iesea afara din teren. Dupa ea pleca Dumitru si, cu ea, ca sa arunce de la margine, intra Anton. Dar poanta cea mai mare a fost aceea dintr-un meci cu echipa braziliana Gremio Porto Alegre, disputat pe fostul stadion „23 August”. Petrolul a inceput partida cu Mitica in formatie, iar dupa pauza l-a introdus si pe Anton. Cand brazilianul care il marcase strict pe Mitica, s-a trezit, la un moment dat, cu doi Mitica in fata, a ramas o clipa pironit locului, s-a frecat la ochi, a inceput sa se inchine, crezand ca are vedenii. Si pana sa se trezeasca bine, gemenii erau de-acum in drum spre gol.
Anton si Dumitru si-au inscris in palmaresul lor individual doar cate o prezenta in prima reprezentativa a tarii. E greu de spus daca unul dintre ei a avut doua si celalalt nici una. In 1966, dupa ce au absolvit impreuna un curs de antrenori, cu bune rezultate, gemenii Munteanu s-au retras definitiv din fotbal, fara sa profeseze o meserie pentru care amandoi spuneau ca nu aveau chemare si nu ar dori sa o pacaleasca asa cum fac altii.
Figuri de-a dreptul pitoresti, legendare chiar, gemenii Anton si Dumitru Munteanu au ramas in amintirea celor care i-au cunoscut ca doua picaturi de apa greu de deosebit. Unul dintre ei avea o alunita, dar nici acum, dupa ani petrecuti impreuna, nu stiu daca era a lui Mitica, mai mic cu 5 minute, sau a lui Anton.
Am putea incheia deja acest articol cu titlul de mai sus. Tabarcea a fost Petrolul, el a fost spiritul pe care echipa il insufla ataţia ani la rândul. Un fotbalist care şi-a dorit mereu performanţă. Era dintr-o altă clasă, un alt caracter, un om deosebit. Cel mai bun prieten a lui Mircea Dridea (Avangarda) a fost Costică Tabarcea. Este lup până la moarte deoarece a murit acolo unde noi ne-am indrăgostit de echipa pe care şi el a făcut-o campioană, Stadionul Petrolul. Din păcate, el nu are nici o statuie şi mai mult nu multă lume işi mai aduce aminte de mijlocaşul Tabarcea, cel care ridica peste 50 000 de oameni în picioare pe 23 August.
Tabarcea reuşea să entuziasmeze un stadion naţional care venise să vadă în mare parte o echipa braziliană de renume, Gremio Porto Alegre.
Unul dintre apropriaţii de atunci ai echipei, Mircea Gociman, a reuşit sa işi publice pe o pagina personală impresile sale despre perioada de aur a Petrolului. Rămâne şi acum una dintre singurele poveşti care ne pot spune ce s-a intamplat exact cu jucătorul Tabarcea.
Costică TABARCEA cel mai bun prieten al lui Mircea Dridea, era o figură deosebită făcând parte din zona de sus a nivelului echipei împreună cu MARIN Marcel şi Ion ZAHARIA. Costică era din zona Târgoviştei, singurul copil al 
unui plutonier major de la care primise o educaţie serioasă, vizibil în contrast cu mulţi din colegii lui de echipă. Faptul că terminase liceul la cursuri normale, contribuia la diferenţierea faţă de cei care au făcut liceul propulsaţi de prezenţa lor la echipa de fotbal, care treceau fiindcă profesorii primeau sarcină direct de la primul secretar la partidului pe judeţul Prahova.
Cea mai plăcută amintire despre Costică TABARCEA o am de la nunta lui Mircea DRIDEA unde a încântat pe toată lumea prin felul lui plăcut şi harul de a bine dispune lumea. Costică era un gurmand de prima mână, la el mâncarea era un adevărat spectacol şi în acelaşi timp un moment de vârf, mânca cu toate simţurile de parcă ar fi flămânzit zile întregi ceea ce pentru un fotbalist însemna supraponderal şi un element negativ în carieră. ( Mircea Gociman)
Internaţionalul Tabarcea poate că ar fi reuşit o cariera şi mai mare la echipa naţionala daca nu ar fi fost tragica sa moarte. Una dintre „problemele” sale era şi faptul că juca intr-o echipa cu Muntenii, fraţii Dridea, sau Neacsu, primii doi alături de ultimul jucători extrem de tehnici, poate simbolurile fotbalului romantic din România.
MECIUL CARIEREI
Meciul de referinţă al acestuia a fost Petrolul – Gremio Porto Alegre, deşi unul amical, Tabarcea parcă a erupt, reuşind să poarte echipa spre o revenire spectaculoasă. Cu un antrenor care acum ar putea fi comparat doar cu managerii din Albion, Petrolul a dat cea mai frumoasă reprezentaţie a sa în faţa unui public de peste 50.000 de oameni. Nu a fost doar meciul lui Tabarcea, dar şi a fraţilor Munteanu, denumiţi dupa acel meci ca „brazilienii Petrolului”, iar reminescenţele acelui joc dar şi acelor jucători rămân şi astăzi în memoria fanilor printr-un cântec vechi de atunci : „ În toata ţara nu găseşti/ Brazilieni ca la Ploieşti „
De ce nu jucam intotdeauna asa?
Dupa pauza insa, lucrurile s-au schimbat complet, spre marea satisfactie a spectatorilor. A fost randul Petrolului sa domine meciul printr-un joc, cum remarcau unii, cat se poate de … brazilian. Doua modificari inspirate, facute de antrenorul Ilie Oana in formatie o comportare peste asteptari a trioului D. Munteanu – Tabarcea – A. Munteanu, care a dinamizat intreaga echipa si simtul portii, eficacitatea lui Babone, au surprins intr-atat pe oaspeti incat au cedat complet initiativa si superioritatea si in 28 de minute scorul a ajuns de la 0-1 la 4-1 ! O diferenta pe care o explica jocul ploiestenilor, eficacitatea care le-a lipsit brazilienilor. Citat din Sportul, editia aparuta de dupa meci
Costică TABARCEA a făcut multe meciuri mari însă despre unul din ele o să-mi aminesc toată viaţa, fiindcă a fost cel mai bun joc al Petrolului. Petrolul Ploieşti a fost ales să joace cu celebra echipă braziliană Gremio Porto Alegre pe stadionul 23 August, deoarece cu o zi înainte o selecţionată a cluburilor jucase la Budapesta cu ungurii şi singura echipă cu lotul coplect era Petrolul. (Din selecţionată făcea parte numai Mircea DRIDEA, care împreună cu tot lotul au venit la stadion spre sfârşitul primei reprize direct de la aeroport). Dintre cei care au jucat îmi amintesc de: Gică PAHONŢU, Nicolae TOPŞA, Nelu NEACŞU, Gh. FLOREA, Sandu FRONEA, fraţii MUNTEANU, Ion ZAHARIA şi desigur TABARCEA. Se juca în nocturnă şi meciul a început printr-o superioritate evidentă a brazilienilor, care pur şi simplu se jucau cu echipa de juniori din faţa lor pe care îi hipnotizaseră ( Mircea Gociman)
DISPARITIA MARELUI JUCATOR
Tabarcea a murit tanar si pe terenul de joc, pe terenul pe care a reusit sa aduca doua titluri de campioana si o semifinala de cupa, exact in anul mortii sale.
A venit ziua tragică a meciului cu Dinamo Bacău, o echipă modestă pe vremea aceea, pe care Petrolul a dominat-o copios, dar la mijlocul primei reprize Costică a făcut vreo trei paşi împleticiţi fără a avea contact cu un adversar şi s-a prăvălit. Din locul meu de la tribuna suporterilor am plecat imediat jos unde am dat de Nelu NEACŞU, care nu juca şi am aşteptat să fie urcat în salvare în stare de inconştienţă. Am rămas cu Nelu în vestiar cu ochii plini de lacrimi, dar departe de a prevedea sfârşitul dramatic al poveştii. Cu puţin timp înainte de finalul primei reprize maşina care însoţise salvarea a venit cu verdictul sfâşietor al morţii lui Constantin TABARCEA. Nelu nu se mai putea abţine şi l-am luat deoparte spălându-l cu apă rece cu gândul de a putea să minţim echipa la pauză pentru a se putea continua meciul. Băieţii au venit extrem de agitaţi întrebând ce este cu Costică şi spre marea dramă Mircea DRIDEA m-a întrebat tare pe mine în faţa tituror: – Spune tu că sunt sigur că nu o să ne minţi ! … cu ochii la antrenorul Ilie OANĂ care ştia, am spus că se simte foarte rău şi că mai mult nu ştiu… Minciuna mea i-a liniştit pe băieţi, din sănătos cum era nimănui nu-i putea trece prin minte că ar putea să moară, erau doar îngrijoraţi de boala unui coleg al lor şi chiar dacă ar fi bănuit adevărul se legau de orice amănunt ca să nu accepte un fapt devastator. Au bătut cu 4-1 pe băcăoani după care au aflat, iar eu care minţisem m-am retras ruşinat din cabina lor în care nu am mai intrat vreodată, nici măcar capul pe acea uşă nu l-am mai băgat, stresat de faptul că am minţit nişte băieţi care au crezut în mine. ( Mircea Gociman)
La mai putin de o saptamana Petrolul avea sa joace a doua finala de Cupa din istorie, si prima castigata, insa fara un om care binedispunea vestiarul. La ultima actiune a clubului de readucere aminte a meciului cu Liverpool, si-a facut reaparitia si fostul antrenor cu care Petrolul cucerea ultimul sau titlul, Constantin Cernaianu. Acesta a povestit ca la meciul din 1963, la care a participat in calitate de antrenor secund, toata lumea a vrut sa joace in negru, echipa nu se antrenase toata saptamana iar moralul era la pamant. Conducerea Romaniei de atunci nu a fost de acord ( se stia ca toti membrii de partid nu trebuiau sa apartina vreunei religii) iar Petrolul a jucat in echipamentul normal. In primele minute echipa nu avea vlaga, de aici si golul marcat de galateni, insa tot dl Cernaianu a spus, ca nu se putea ca moartea unui prieten atat de bun, nu doar coechipier, sa fie marcata printr-o infrangere chiar in finala Cupei Romaniei. Petrolul a revenit si a castigat pe stadionul unde in urma cu 2 ani (nr in 1961 a fost meciul cu Gremio, iar in 1963 finala Cupei) Tabarcea isi reusea cel mai bun meci al sau.
(randul de jos in stanga al doilea loc a fost pastrat pentru Tabarcea)
Voia sorţii, nenorocirea i se va întîmpla imediat: cu Bacăul l-am simţit că se sufocă la un moment dat, apoi s-a prăbuşit şi medicii n-au mai putut să-l salveze”. La poza de început de meci din finala cu Siderurgistul, prahovenii au lăsat un loc liber: acolo trebuia să fie Tabarcea! „Am vrut să jucăm în echipament negru în semn de doliu după coechipierul nostru pierdut, dar conducerea politică şi sportivă de atunci nu ne-a permis. Am intrat pînă la urmă în tricouri şi jambiere albe şi chiloţi negri”, îşi aduce aminte golgeterul de rasă al Petrolului, Mircea Dridea.
Tabarcea a murit pe teren pentru Petrolul, la fel ca multi alti fosti jucatori, Petrolul a fost cea mai mare echipa la care a jucat, echipa de atunci fiind alaturi de UTA si Dinamo principala forta in Romania, sau conform celor de la BBC, singura care a reusit sa impresioneze la nivel european in perioada 1950-1970.