Fotbalul românesc cunoaşte destule cazuri când mai multi fraţi au evoluat în aceeaşi echipă, ani la rând, dovedindu-se ,,piese” de mare valoare. Am să încep cu fraţii Capusan şi Cociuban de la Cluj, fraţii Vilcov de la Venus, fraţii Dridea de la Petrolul, fraţii Dumitriu (I, II, III), fraţii Bretan, şi am să termin cu ,,dinastia” Nun-weiller-ilor de la Dinamo. Dar în fruntea listei trebuie să-i situez pe fraţii Munteanu de la Petrolul, şi asta pentru faptul că ei au constituit un caz unic in fotbalul nostru: erau fraţi gemeni şi au jucat la aceleaşi echipe, având o valoare egală amândoi.
Între ei exista o uimitoare asemănare fizica şi oricât ai fi fost de perspicace, nu reuşeai să faci o deosebire, decât dacă îi însemnai cu creta. Cred că nici membrii familiei nu-i deosebeau întotdeauna pe Dumitru de Anton Munteanu. Născuţi la 3 iulie 1932, la Bucureşti (Anton, mai mare cu… 5 minute), prima apariţie a « Fraţilor siamezi » a avut loc în echipa de seniori Laromet Bucureşti, în 1950, apoi la echipa judeţeana din Bistriţa (1952) şi apoi au jucat şi în echipa de tineret C.C.A.-1954-1955 (inainte de a ajunge la Petrolul, unde ii astepta o frumoasa cariera sportiva).
Nea Gică Stănculescu, povesteşte cum uneori îi schimba, pe rând la pauză, şi că nimeni nu observa ceva. Pe Anton îl băga în prima repriză, indicându-i ,,să dea tot ce poate . . .” Apoi, la pauză, Anton îi preda tricoul lui Dumitru şi acesta, proaspăt şi odihnit, relua jocul în locul fratelui sau. (Era pe vremea când regulamentul nu admitea nici o schimbare de jucător. Dar cei doi fraţi constituiau o ,,excepţie” de care nimeni habar n-avea.)
Transferaţi la Ploieşti (1956), fraţii Munteanu au dat aripi noi echipei petroliste mai mulţi ani, contribuind la câştigarea a două campionate (1957-58, 1958-59) şi a Cupei României (ediţia 1962—63).
,,Şi tare mai erau glumeţi baieţii aceştia negricioşi. Nu aveau astâmpăr o clipă. Mereu puneau la cale noi trăznăi” afirma Cibi Braun în cartea lui intitulată ,, Din lumea balonului rotund “.
Iată o istorioară din acea carte:
Într-o zi, Anton Munteanu intră la o frizerie ,,Igiena”:
— Aş vrea să mă rad!
— Imediat, zice frizerul, luaţi loc.
— Dar te-aş, ruga ceva . . .
— Ce anume, vă rog?
— Sa mă razi bine de tot. Daca nu-mi dai un perdaf ca lumea, imi creşte barba, şi peste doua ore vin să mă bărbiereşti din nou.
Frizerul se amuza şi spune:
— N-am mai pomenit barbă să crească în două ore.
— Dumneata nu-mi cunoşti barba …
— Bine, bine, capitulează frizerul, daca se intâmplă să vă crească barba la loc în două ore, veniţi din nou să vă rad şi vă dau şi-o suta de lei pe deasupra.
Anton râde pe sub mustata:
— S-a facut? Da-i drumul şi pregateşte suta! Frizerul începe să-l săpunească de mama focului, bodogănind: „Auzi ce să-mi spună mie . . . că-i creşte barba în două ore! Îşi bate joc de mine. Cel puţin 20 de ore îi trebuie celei mai ,,rapide” bărbi să crească, şi dumnealui îmi dă pastile d-astea.”
Dupa incheierea operaţiunii, Anton Munteanu se scoală de pe scaun proaspăt ras şi plăteste la casă. Apoi îi aminteşte frizerului:
— Nu uita! Peste doua ore sînt înapoi. Şi iese fluierând.
Dupa un ceas şi jumătate, revine la frizerie Dumitru Munteanu, fratele geamăn. Se duce la frizerul respectiv şi-l bate pe umăr:
— Păi cum ne-a fost vorba, măi tovarăşe? Ăsta-i ras? Ţi-am spus să-mi dai un perdaf ca lumea. la priveşte! Ai spus că-mi creşte barba după 20 de ore. Poftim, n-a trecut nici un ceas şi jumătate şi… îţi place cum arăt?
Frizerul se uita ca la o stafie, apoi începe să se bâlbâie:
— Nu-mi vine să cred . . . Cum a putut creşte barba aşa de repede? Luaţi loc, vă rog, luaţi loc, aţi câştigat pariul. Poftiţi suta!
Şi frizerul începe, ca un halucinat, să-şi săpunească iarăşi clientul. Apoi, refuzând să primească banii pentru ras, dă fuga la farmacie după un antinevralgic.
Se reîntoarce mai liniştit, dar, cum deschide uşa, ramâne cu gura căscată!
In faţă lui stăteau cei doi fraţi gemeni, râzând cu gura pâna la urechi. ,,Muntenii” au restituit frizerului suta pentru pariu şi de-atunci s-au bărbierit mereu acolo . . . lar ,,Figaroul” păcălit a devenit unul dintre cei mai înfocaţi suporteri ai ,,Petrolului”.
De multe ori, la meciuri, în tribuna el povestea prietenilor cum i-a ras pe cei doi fraţi Munteanu şi cum aceştia i-au pus . . . cioc!
Fotbalişti de mare talent, posesori ai unei excelente tehnici de joc, fraţii Munteanu au alcătuit un cuplu de jucători pe cât de valorosi, pe atât de plini de farmec prin izbitoarea lor asemănare, ca înfăţişare şi joc. Au abandonat amândoi definitiv fotbalul în 1966, având fiecare la activ o prezenţă în echipa naţională.
Material preluat din cartea lui CIBI BRAUN publicata in 1976 si intitulata ,,Din lumea balonului rotund “.
Mulţumesc lui M.Mihai care mi-a pus la dispozitie aceasta frumoasă bijuterie .